Ultima muză ce pleacă

Noaptea asta-şi intonează tăcerea cu cele mai sălbatice  note. Frigul năpraznic ce muşcă din ziduri se zvârcoleşte-n ferestre ca o fiară înebunită şi flămândă. Noaptea asta-mi cântă tristeţea cu acorduri de insomnie în timp ce voi înotaţi liniştiţi în banalitatea visărilor voastre.

Iarăşi mă sufocă oraşul cu asfaltul lui rece, pereţii mă strâng într-o îmbrăţişare turbată. Inima îşi cântă încă izolarea în timp ce parfumul tău îmi striveşte obrajii. Ai plecat şi iar mi-e neînţeleasă tăcerea căci am avut nesăbuinţa să-mi amestec timpul cu al vostru, să-mi scriu rândurile vieţii pe caietele voastre prăfuite.

Aveai dreptate, eşti specială, căci eşti ultima muză spre ale cărei cuvinte mi-am plecat urechea, ultima muză ale cărei buze voi fi dorit să le ascult şoptindu-mi, ale cărei cântece mi-ar fi încălzit inexistenţa.

Voi lăsa iarna să-şi îngroape nămeţii în mine, voi lăsa gerul să-şi urle disperarea, ca un lup hăituit de proprii lui demoni.  Noaptea asta îşi intonează tăcerea.

Eşti ultima muză ce-mi pleacă.

Pandora – Factorul Înălţare

de Frank Herbert şi Bill Ransom

Uite că am ajuns şi la ultimul volum din seria Pandora. N-am să scriu cât de tragic de afectat am fost să aflu că Frank Herbert a murit la foarte puţin timp după ce a început munca la acest ultim volum, nici că Bill Ransom rămas singur aproape a ruinat cam tot ce construise maestrul anterior.

Factorul Înălţare e scris într-un total alt stil şi de ce să nu o spun arată lumea de pe Pandora dintr-o cu totul altă perspectivă ceea ce poate fi benefic. Din păcate modul în care este încheiată trilogia Pandora îmi aminteşte foarte mult de Philip Jose Farmer care a reuşit să ruineze ultimele două volume din Lumea Fluviului pentru că a renunţat la naraţiunea bazată pe acţiune, de dragul unor biografii plictisitoare, ducând acest procedeu până la extrem. Cam aşa face şi Bill Ransom, numai că de data aceasta în loc să ne prezinte  biografii stupide, el se pierde în gândurile atât de încâlcite ale personajelor încât pot spune că romanul este mai mult construit din amintirea eroilor decât din acţiunile lor propriu-zise.

Volumul se desfăşoară la vreo 25 de ani de la evenimentele din Efectul Lazăr. Oamenii au recucerit uscatul, algele şi oamenii deopotrivă se supun sub mâna tiranică a lui Raja Flattery, ce foloseşte înfometarea populaţiei şi teroarea ca mijloace de a duce la bun sfârşit Proiectul Navei Neantului şi de a pleca pentru totdeauna de pe neprimitoarea Pandora. Evident că regimul impus de Flaterry, unul ce seamănă destul de bine cu tot ceea ce ştim şi-am auzit despre comunism, naşte reacţii în rândul pandoranilor, astfel luând naştere o forţă de rezistenţă cunoscută sub numele de “Fantomele”. E drept, nu prea se explică dacă aceste “Fantome” există cu adevărat ca o organizaţie sau sunt de fapt efortul comun al tuturor celor ce refuză să accepte teroarea impusă de Directorul Flaterry.

Ben Ozette împreună cu prietenul său Rico, ambii angajaţi ai Holoviziunii şi iniţiatorii postului Fantomă încearcă să o salveze pe Crista Gali (fata trimisă de alge) din mâinile Directorului şi să elibereze populaţia Pandorei. Romanul este plin de intrigi şi trădări, majoritatea personajelor fiind cu totul altceva decât par la început, iar finalul este cât se poate de moralizator: suferinţa provocată celor inocenţi se întoarce întotdeauna asupra ta.

Interesantă mi s-a părut introducerea în roman a zavatanilor, un soi de călugări ce trăiesc în munţi, împărţiţi în diferite clanuri şi care folosesc sporii de aerostate drept mijloc de a cutreiera magistralgele minţii, prin trecutul şi prezentul speciei umane. Aceşti spori îmi amintesc foarte mult de mirodenia din Dune, ba chiar întregul volum îmi aminteşte destul de mult de Mântuitorul Dunei. Şi la fel precum toate lucrurile din acest ultim roman al seriei, nici zavatanii nu sunt acei bieţi neajutoraţi, resemnaţi cu soarta prea crudă, aşa cum par la început.

Sunt convins că dacă Frank Herbert ar fi rămas în viaţă şi ar fi putut să termine acest volum, valoarea lui literară, nu aceea sentimentală pe care a primit-o în urma dispariţiei maestrului, ar fi făcut din Pandora o serie chiar mai bună decât Dune.

Sherlock Holmes (2009)


Sherlock Holmes (2009) cu Robert Downey Jr. , Jude Law, Rachel McAdam

Nu-i aşa că nu v-am povestit cum furişam pe sub bancă, în generală, cărţuliile alea mici, subţiri, cu 3-4 povestioare cu Sherlock Holmes, împrumutate de la biblioteca judeţeană, şi citeam în timpul orelor, ca să treacă mai uşor? Sau cum stăteam verile la soare cu aceleaşi broşurele sub nas ore întregi şi mă delectam cu genialul detectiv căruia nu-i rezista nici un mister?

Am fost aşadar cât se poate de încântat când am auzit zvonuri despre un nou film cu Sherlock Holmes şi am aşteptat cu nerăbdare până la lansare, cu atât mai mult după ce am aflat distribuţia filmului, care mi s-a părut cea mai bună alegere. Robert Downey Jr. chiar e unul dintre actorii mei preferaţi şi alegerea lui în rolul lui Holmes mi s-a părut inspirată, ţinând cont de prestaţia din Iron Man în care are un rol totuşi asemănător.

Ei bine, am vazut filmul, mi-a plăcut, însă nu a fost nici pe departe ceea ce mă aşteptam. Filmul creează excelent aceea atmosferă a Londrei în plină ascensiune tehnologică, în care obscurismul magic şi viziunea ştiinţifică se împletesc încă, fără a se exclude una pe cealaltă.

Filmul e excelent realizat, atât ca poveste dar mai ales ca imagini, costumele sunt de-a dreptul minunate, jocul actorilor merge strună, suspansul e foarte bine dozat, misterul de asemenea. Jude Law încântă în rolul doctorului Watson, de altfel singurul personaj pe care l-am simţit la fel ca în scrierile lui A.C. Doyle.
Mi-a plăcut mult replica aia care e de fapt fundamentul întregului film, replică rostită de Lordul Blackwood: ”Tomorrow at noon, the world as you know it will end”  Şi întradevăr, istoria ne dovedeşte că lumea aşa cum era până în zorii erei tehnologice s-a sfârşit. Ştiinţa cu metodele ei deschide noi posibilităţi, iar magia şi superstiţia pierd tot mai mult teren.
Şi totuşi marea dezamăgire a venit nu din modul în care Downey Jr. îl joacă pe Holmes ci din modul în care realizatorii filmului au ales să construiască personajul. Acel “Nothing escapes him” pus cu emfază pe afişul filmului se dovedeşte o minciună, Holmes părând un membru dintr-o echipă, rezolvarea misterului fiind mai degrabă rodul efortului colectiv.  Fără dr. Watson detectivul nu pare a avea vreun sorţ de izbândă în confruntarea cu maleficul Lord Blackwood deşi personajul creat de Arthur Conan Doyle era mai degrabă un one man team.
În fine, aşa cum spuneam cuiva, una e a scrie, alta e a arăta în imagini. Poate nu e cea mai fidelă reprezentare  în cinematografie a celebrului personaj, însă filmul din 2009 rămâne cu siguranţă cel mai bine şi atent realizat dintre toate. Şi da, le-am cam văzut pe toate. Chiar şi desenele alea SF cu Sherlock Holmes în viitor…

Lucruri fără importanţă

E lipsit de importanţă că preferi să înfrunţi gerul doar pentru a petrece câteva ceasuri cu cel mai bun prieten al tău.

E lipsit de importanţă că se întâmpla ca acel prieten să fie o fată.

E lipsit de importanţă că împărtăşiţi aceleaşi gusturi muzicale, că la Jazz e singurul loc de pe lumea asta unde timpul nu are valoare.

E lipsit de importanţă că prietena ta se furişează, în timp ce tu eşti la baie, şi trimite bileţel pentru Aminda doar pentru că i-ai spus că ţi-ar plăcea să cânte live Soldier of Fortune.

E lipsit de importanţă că poţi să o asculţi vorbind toată seara şi să nu te saturi, plictiseşti, sau că nu vrei să o întrerupi.

E lipsit de importanţă că în drum spre casă îţi cumpără biscuiţii ei preferaţi doar ca să îţi facă cafeaua de dimineaţă şi mai delicioasă.

E lipsit de importanţă că ai petrecut cea mai faină seară după mult timp.

Ce e important cu adevărat e că de câteva săptămâni ai învăţat în cele din urmă să joci poker şi că mai şi câştigi când foloseşti coji de portocale în loc de jetoane…

Despre zâmbetul ce-l meriți

E ciudat şi trist în acelaşi timp, cum se schimbă un om. Statornicia, oricât ne-am lovi cu pumnul în piept, e o iluzie, consecvenţa o utopie. Însăşi esenţa omului trebuie să fie motivul de a nu crede în jurămite, cele auzite de la alţii sau cele rostite de propriile buze.

Sentimente ce erau mândria propriei mele existenţe s-au stins năpădite de timp, presupus uitate din pricina amintirii acelor dureri pe care inima nu mai vrea să le cunoască. Cuvinte pe care altădată aș fi vrut să nu le aud niciodată apar acum precum niște raze de lumină ce se strecoară după multă vreme într-o încăpere întunecată și rece.

Oamenii nu ar trebui să se grăbească niciodată. Nici când vine vorba de fapte, nici de cuvinte. Oamenii ar trebui să folosească rațiunea înainte de a da frâu liber inimii și astfel s-ar scuti pe ei înșiși de multe suferințe.

Au trecut câteva luni, în liniște, de când am aflat o veste care altădată mi-ar fi sfâşiat inima. Multă vreme n-am vrut să mă gândesc că s-ar putea să vină și ziua asta. O vedeam ca pe o cumplită durere ce-mi va zdruncina până și ultimele fărâme de fericire, de nădejdi din acelea ce le folosește omul ca să-și amorțească inima. Și totuși omul e o bizară făptură ce surprinde când te aștepți mai puțin.

N-am mai simțit până acum o bucurie de asemenea limpezime. O zi plină de soare după o lungă iarnă măcinată de ger și întuneric. O floare neprihănită întâlnită după zile lungi și monotone de plimbare prin pustiuri. O dimineață calmă, după nopți pline de coșmaruri.

A rămas înțelegerea acelui zâmbet pe care îl afișa, zâmbet ce acum și-a pierdut tristețea, înțelegerea că înainte de toate fericirea ei contează și că nu voi fi niciodată trist știind-o așa. “Există momente în care uiți de propria ta viață și încerci să-i ajuți pe alții – acest lucru devine cel mai important. Uneori poți să o faci, alteori e o nebunie să încerci.“ 

Nu mă simt nici gol, nici nefericit. Simt doar cum viața palpită, cum timpul continuă să curgă liniștit, amuzat de orbirea noastră.

Marea bulgăreală

Nu, nu se anunţă cotonăgeală cu bulgări în parcare la Mall, de iesire la sanie nici nu poate fi vorba. Oricum, spre marea mea fericire se cam duce zăpada şi sper că-i ultima pe iarna asta. Sper doar că o mai ţine frigul până după sesiune cât să mă duc cu Anca să patinăm. Asta ca să nu credeţi că sunt chiar atâta de insensibil încât să nu apreciez frumuseţile iernii.

Oricum postarea asta e despre cu totul altceva. E despre un lucru românesc făcut bulgăreşte şi nu vă imaginaţi ce hibrid poate să iasă din combinaţia asta. N-am avut niciodată nimic cu nimeni şi pe cât posibil am evitat de dragul liniştii să suflu o vorbă chiar şi atunci când se cuvenea să vorbesc.

Am aflat de curând că bunul meu prieten Feri şi-a propus să renunţe să mai publice, motiv câteva clinciuri destul de serioase cu ceva personaje din fandomul românesc de SF. Nimic nou până aici, au mai fost, probabil vor mai fi. Din fericire am avut ocazia să-l cunosc nu doar pe povestitorul Balin Feri ci pe omul care stă în spatele poveştilor. Şi omul acesta e în primul rând unul ce nu se lasă călcat în picioare  cu atât mai mult cu cât are toată dreptatea de partea lui.

Să scrii în românia e ca şi când ai merge la pescuit fără a fi pescar şi spun asta sugerând că e mai mult un hobby şi că de cele mai multe ori fie nu prinzi nimic, fie se întâmplă să prinzi în cârlig vreo cizmă.

E adevărat, sunt pe la noi unii care scriu şi care ar fi mai bine să se lase pentru că n-au nici o legătură cu arta asta. Cu siguranţă Feri nu e printre ei şi personal m-aş simţi lipsit de un drept fără prozele lui deşi ştiu că voi avea acces la ele chiar dacă nu vor fi publicate niciunde.

Ca de obicei, copiem cu stânga tot ce se face pe dincolo apoi colorăm cu carioci româneşti. Şi aici mă refer la minunatul fandom de SF care este atât de plin de experţi cât e SUA de avocaţi. M-am săturat de cunoscători. Într-un fel îl înţeleg pe Feri pentru că hotărârea de a nu mai publica am luat-o şi eu în urmă cu un an şi cam atâta timp am reuşit să mă ţin de ea. Eu nu am simţit nevoia să mă justific iar chestia cea mai tare e că oricum nu a remarcat nimeni că prozele mele lipsesc de mai bine de un an şi nici nu mi s-a simţit lipsa aşa că am ajuns la două concluzii. Fie scriu prea prost pentru a fi ţinut minte, fie m-au citit prea puţini ca să conteze.

Dar într-o ţară în care ziarul libertatea se vinde in 2 milioane jumate de exemplare zilnic şi librăriile fac mai mult risipă de hârtie decât vânzare, de ce să mă mir? Doar experţii în CanCan n-au apărut din senin. E bulgărească treaba, domnilor. Şi e mare.

Pandora: Efectul Lazăr

Când am început să citesc Efectul Lazăr, un prieten mi-a spus că a abandonat volumul pe la jumătate, din cauză că “nu m-a prins” şi că devine plictisitor. Am citit volumul tot cu privirea spre locul în care semnul de carte împărţea romanul în două, ca să ajung în locul fatal. Nu. Frank Herbert nu m-a dezamăgit. Am savurat partea a doua cu mult mai mult decât s-a întâmplat cu prima. Personajele conturate perfect, acţiunea clară, tot ceea ce a vrut autorul să transmită se pricepe din acţiunile, vorbele şi gândurile personajelor, fără nici un fel de explicaţii suplimentare.

Romanul continuă povestea începută în Incidentul Iisus, aceea a planetei Pandora şi a rămăşiţei de oameni ce se luptă să supravieţuiască într-o lume neprielnică.

Contextul e unul dramatic. Nava-Mamă a dispărut, Algele-Avata cele care ţineau sub control oceanul au fost  exterminate de blamatul Jesus Lewis. Apa e stăpână acum pe întreaga planetă, continentele s-au scufundat sub valurile furioase iar pandoranii s-au adaptat. O parte dintre ei trăiesc pe gigantice insule organice care plutesc în derivă, purtate de curenţii oceanici, ceilalţi, tritonii au coborât în adâncurile oceanului.  Insularii au suferit mutaţii serioase în timp ce tritonii au încercat pe cât posibil să păstreze forma umană standard.  Romanul spune povestea de dragoste dintre Brett Norton, un pescar insular şi Scudi Wang, fata unui foarte bogat triton. Cei doi sunt prinşi într-un complot pe care trebuie să-l dea în vileag şi care îl are în centru pe GeLaar Gallow, un triton ce-şi pune în cap să obţină puterea asupra Pandorei.

Numai că algele au fost recreate de către tritoni pe Pandora, pentru a domoli oceanul şi a ridica iarăşi continentele deasupra apei. Iar Vata fiica zămislită de alge nu pare de acord cu planul lui Gallow de a pune mâna pe celulele de hibernare lăsate de Navă pe orbita Pandorei.

Adorarea, ruptura dintre societăţile umane diferite şi conflictele pe care aceste diferenţe le nasc sunt scoasă în evidenţă de Herbert prin modul în care lasă personajele să se confrunte cu ele, să le soluţioneze, să caute raspunsuri şi soluţii.

Finalul mi s-a părut puţin cam previzibil însă este încărcat de suspans iar eu personal m-am lăsat purtat de acţiune şi la fel cum mi s-a întâmplat cu Dune, lume în care mă întorc de fiecare dată când simt miros de scorţişoară, am reuşit să simt miros de mare, să simt frigul oceanului, să simt luntrea şi legănarea ei sau milioanele de tone de apă apăsând asupra camerei în care mă aflam. Pentru

mine fiecare din lumile maestrului Herbert sunt reale şi reuşesc să ma atragă acolo, să mă captiveze, să mă încânte.

Cât despre partea cu plictiseala de care vorbea prietenul meu, nu pot decât să remarc cât de diferiţi sunt oamenii şi cât de bine e că suntem aşa. În orice caz, mie, când vine vorba de Frank Herbert îmi vine foarte greu să fiu obiectiv.

Îmi simţi anotimpul?

Un frig neştiut, ca un şarpe,
Uşor se strecoară în mine
Şi simt cum mă uită chiar timpul…
Spune-mi, iubito, din somnul visării
Mai poţi să îmi simţi anotimpul?

Din sensul raţiunii, ce îl despici
Şi vrei să-nţelegi cine sunt eu
Şi cine e Timpul, priveşte în ochi
Şi spune-mi iubito,
Mai poţi să îmi simţi anotimpul?

Din palide raze ale tristeţii
Ce-ţi scaldă astăzi fruntea
Şi fac să se oprească timpul,
Din zbuciumul banal al vieţii
Spune-mi iubito, astăzi,
Mai poţi să îmi simţi anotimpul?

Trimite Doamne corbii

Trimite Doamne corbii
Că e oraşul îngropat
Şi-alunecă, în stradă, orbii
Pe trotuarul îngheţat.

Cu aripile negre
Păsările văduvite
Vreau să dea ocol
Căci prea pustiu
E câmpul
Şi e gândul gol.

Trimite Doamne corbii
Că iar s-a pornit să cearnă
Zăpadă în sufletul meu
Dintr-o prea lungă iarnă.

Cadoul meu de Mos Nicolae

Pentru mine anul ăsta Moş Nicolae s-a numit Balin Feri şi mi-a adus minunata antologie SRSFF de pe anul 2009 în care, cu bucurie spun, chiar el a debutat pe hârtie. Pentru Feri, anul 2009 cred că a fost un an frumos. Debutul pe hârtie cât şi locul 2 la concursul de proza scurtă  SF organizat de Helion sunt două dintre cele mai importante realizări ale lui pe plan literar. Personal sunt convins că drumul lui Feri e unul mult mai lung şi că va fi încununat cu şi mai multe succese. Pot spune că sunt mândru să-l cunosc pe Feri şi că succesul lui mi-a dat un nou imbold, să încerc să mă ţin aproape, în urma lui. Felicitări din inima prietene, atât pentru apariţia în antologie cât şi pentru locul 2 la concursul de la Helion.

Pentru cei interesaţi de antologia “Alte ţărmuri”  voi vorbi după ce parcurg toate textele, însă de pe acum, în prisma numelor care apar în cuprins recomand achiziţionarea fără întârziere. Sunt convins că deşi e la prima ediţie dintr-o colecţie ce va apărea anual, numită “Colecţia Survol” antologia SRSFF va deveni una de referinţă pentru sefeul românesc.  Puteţi face comenzi de pe site-ul Societăţii, adică de aici.

Refugiu devastat

Simţeam că sufletul mi-e cald

O vreme.

Acuma nu mai simt decât

Un frig nebun ca iarna.

.

Credeam că pot să cred în tine,

Că tu mă ştii, că mă-nţelegi,

Dar sunt trădat şi prin ruine

Simt apăsarea unor uitate fărdelegi.

.

Ultim refugiu îmi era credinţa

Şi-l aflu iată, devastat.

În vid mă zbat, şi neputinţa

Mă face să apar, un suflet îngheţat.

din 25 Ianuarie 2006

Ianuarie ideal

Fărâme de culori
Şi scrum de flori, pustii
Am hotărât să-mpodobească
Gândurile mele cenuşii.

Flori de scrum, cenuşă
Şi gândul necurat
Îmi acoperă în iarnă
Sufletul înfrigurat.

Un zid de nepasare rece
Şi-un aer de metal
Mă îndepartează, Doamne
De un ianuarie ideal.

Din 17 ianuarie 2006

Despre 1 deţembrie

Chit că-i deja 3 decembrie îmi permit să vorbesc despre  ziua noastră naţională şi mai fac un lucru pe care nu l-am făcut până acuma. Adică să pun două posturi în aceiaşi zi. Când eram mic îmi plăcea 1 deţembrie: eram patriot, mergeam cu Flavius să vedem tancurile şi soldaţii, ne căţăram pe garduri şi strigam cât ne ţinea gura “Trăiască România dodoloaţă!” Furam ciocolată de pe tarabe şi spărgeam baloanele copiilor cu acul sau mergeam să-l vedem pe Iliescu. Ne îmbrăcam cu 3 perechi de pantaloni şi seara la artificii fugeam ca nerozii să prindem artificiile alea cu paraşută.

Acuma prefer să plec din Alba Iulia de 1 decembrie şi deja e al doilea an consecutiv când fug la Cluj de ziua naţională. Să ma uit la filme, să citesc, să-mi fac de mâncare,  să bocesc: io n-am cu cine mă duce la artificii!




Decembrie pustiu

Decembrie te-ntoarce şi uită,

Alungă-ţi nămeţii din mine

Te opreşte o clipă şi-ascultă

Cum bate vântul prin ruine.

.

Cu albele-ţi lacrimi, ninsoare,

Pustiu, singuratic, mai plânge,

Imaculată zăpadă,

Şi paşii ca urme de sânge.

.

Năpraznic, ca frigul, tristeţea

Te-alungă iubito şi ştiu

Mie ce-mi mai rămâne,

E acelaşi Decembrie pustiu.

E iarnă şi ninge

_________________

E iarnă şi ninge
Ceresc intonat
În palmele-ntinse
Colindul acesta ciudat.

E iarnă, Tristă Fecioară
Prin sloiuri apucă,
Cu pruncul în pântec.
Bizară nalucă…

E iarnă, orasul
Nămeţii îşi paşte,
Aleargă Fecioara,
Pruncul se naşte.