Aş vrea să nu mai plec niciodată
Noiembrie îşi scutură în prag încălţări noroioase, octombrie tuşeşte îngheţat prin ferestre. Oraşul imens respiră rece, se zvârcoleşte într-un ritm nebun. Blocuri cenuşii se înalţă ca nişte imense turnuri dintr-o fortăreaţă în care figuranţi anonimi se privesc duşmănos.
E frig. Oraşul ăsta e într-o goană absurdă, o cumplită agitaţie: vântul şi oamenii se grăbesc împreună… Iar eu te aştept.
Te aştept şi frigul viclean se strecoară în mine: cu îndoieli şi teamă, cu resmnare, împietrire sau tristeţe tomnatică.
Undeva, în noapte, prin subterane, metroul ce te poartă traversează oraşul. Aceleaşi expresii apăsătoare, aceiaşi oboseală în ochii călătorilor.
Te aştept.
Acordurile sublime ale unei ploi în noiembrie răsună în căşti, o simfonie ce-mi pătrunde până în adâncimi. Îmi e dor de tine şi te aştept. Mi-e frig.
Oraşul rămâne împietrit, o pictură murdărită cu un amestec odios de cenuşă şi negru. Oraşul întreg tace acum când te văd, râsul ca de cristale ciocnindu-se îmi e de azi muzica ce mă leagănă şi-mi dă voie să visez. Aveam nevoie de tine, de muzica ta, de mâinile calde şi zâmbetul tău. Aveam nevoie de pata de culoare ce-mi eşti, albastru turquoise, cum e uneori cerul, ca să pot să-mi zugrăveasc lumile, din nou, prin cuvinte.
Oraşul ne pierde pe străzi. Dansul lui decadent porneşte din nou, năvalnic, ca sângele ce-mi zvâcneşte prin vene. Mâna ce-ţi ţin mă topeşte. Luminile oraşului au găsit în ochii mei apa în care să reflecte.
Toamna şuieră în urma noastră. Nu mă auzi… dar şoptesc… aş vrea să nu mai plec niciodată.
Watchmen
Am cam început să fiu tras de urechi aşa că o iau din loc, îmi mişc virtualul fund şi încep să vă povestesc. O luăm uşor, cu chestii simple aşadar vă propun spre vizionare un film pe care l-am văzut cu mai bine de două luni în urmă şi pe care l-am revăzut astăzi.
Watchmen (Zack Snyder – 2009) nu este un film cu supereroi oricât de mult şi-ar dori cineva să creadă asta. Filmul este mai degrabă unul despre oameni ce-şi asumă responsabilităţi, despre fragilitatea unei societăţi aflată la cumpănă şi nu în ultimul rând despre acceptarea şi puterea ştiinţei.
Fondul poveştii e unul diferit. O Americă diferită, un război din Vietnam câştigat, şi eterna ameninţare a dezastrului nuclear din perioada războiului rece.
Povestea începe cu asasinarea Comediantului, apoi genericul ne introduce în atmosferă cu câteva imagini ce urmează să fie explicate pe parcursul filmului, un scurt flash-back în trecutul personajelor principale: în vremuri de frământare sociala, infractori costumati scapa de pedepse din pricina ca nu pot fi identificati iar cativa oameni ai legii apeleaza la aceiasi modalitate (mascarea) pentru a nu ii lasa nepedepsiti. Asa ia naştere grupul cunoscut mai tarziu ca Watchmen.
În anul 1985 într-un trecut paralel, Rorschach, ultimul dintre eroii mascaţi încă aflat în activitate începe să investigheze moartea Comediantului, unul dintre colegii de breaslă alături de care în tinereţe luptase împotriva infracţionalităţii. Investigaţia îl conduce către concluzii mult mai grave, o ameninţare nu doar asupra vechiului grup de eroi ci asupra întregii umanităţi. Pentru a putea face faţă ameninţării, grupul de eroi, acum în majoritate retraşi trebuie să treacă peste secretele trecutului, ce ies dureros la iveală, şi să se unească pentru a putea salva umanitatea.
Personajul care m-a impresionat cel mai mult în acest film rămâne Dr. Manhattan, de altfel singurul din întregul grup de eroi ce chiar deţine super-puteri. În urma unui accident bizar în timpul unui experiment omul de ştiinţă Jonathan Osterman primeşte o misterioasă aură ce-i schimbă culoarea în albastru. De asemenea capacitatea de a manipula materia după bunul plac sau posibilitatea de a vedea viitorul. El devine astfel principalul atuu al Americii în goana ei după dominarea mondială. În acelaşi timp, conştient de viitorul nu prea roz de care urmează să aibă parte umanitatea, încearcă să găsească soluţia pentru ieşirea din impas.
Nu vreau să va dau prea multe alte detalii. În ce mă priveşte, dar gusturile nu întotdeauna se potrivesc, pelicula este o adevărată capodoperă, povestea de excepţie, iar deznodământul unul neaşteptat.
Ce m-a impresionat foarte mult e faptul că producătorii nu au scurtat din poveste pentru a face filmul de dimensiuni compacte. Dacă vă hotărâţi să-l vizionaţi luaţi-vă o seara în care aveţi timp şi popcorn suficient căci filmul durează fix 2 ore şi 40 de minute.
De asemenea vă mai lansez o provocare. Vă pricepeţi la filme? Încercaţi să ghiciţi din ce film e screenshot-ul următor:
Şase cuvinte, nu cai…
În sticluţa Helionului s-a pornit o mică furtună. Din vorbă în vorbă, din comentariu în comentariu, s-a întâmplat să apară o serie de povestiri din fix 6 (şase) cuvinte. Poate suna ciudat dar nu e… decât un exerciţiu foarte folositor şi dificil în acelaşi timp. Să folosŞeşti şase cuvinte ca să spui o întreagă poveste nu e deloc ceva simplu. Nu zic că m-am documentat şi n-am de gând să fac o istorie a povestirilor de şase cuvinte. Am să vă dau un simplu exemplu din “străini” apoi unul românesc care mie mi s-a părut de excepţie. Apoi ca să fac o leapşă drăguţă am să vă zic 6 poveşti din 6 cuvinte scrise de mine, “pedeapsă“ pe care i-o transmit bunului meu prieten Balin Feri iar dumnealui să o dea cui l-a suparat în ultima vreme.
Aşadar, primul exemplu îi aparţine, se zice, lui Hemingway:
“De vânzare: papuci de bebeluş, nepurtaţi.”
Mie mi se pare de-a dreptul o poveste fabuloasă. O dramă în şase cuvinte la care se adaugă un milion de gânduri.
Celălalt exemplu îl are în capătul stiloului pe domnul (Ţesătorul) Florin Pîtea. Citez:
“Au îngropat-o din nou, dar zadarnic…” Excelent, nu?
Următoarele îmi aparţin:
1. “Eva muşcă din măr. Adam refuzase.“
2. “Ei asteptau. Soarele uită să răsară.“
3. “- Doamne, spuse Adam, Eva e sterilă!“
4. “Cain pândeşte. Noaptea Abel fură legume.“
5. “Eva eşti nebună! Şerpii nu vorbesc!“
6. “Ieri am murit a treia oară.“
Aşadar, Feri, să te vedem!
M-am întors!
Care va’ să zică unii moare de ciudă că ce vacanţă lungă şi frumoasă are bloagheru’ aici de faţă! Ce-i drept mi-am propus să reîncep să scriu pe blog deodată cu începerea anului universitar. Şi cum nici prin cap nu-mi trece c-aş fi putut să particip la plicticoasa slujbă de înmormântare a noului an universitar, m-am trezit la 1 (a se citit 13:00). Băut ceaiu’.
Nici postul ăsta nu-mi propun să fie prea lung. M-am întors, şi gata! Nu vă mai păcălesc cu statusuri frumoase doar ca să-mi intraţi pe blog şi să muriţi de ciudă că eu-s încă în Cayman.
Xeroxisme
Romînia e o ţară copiată cu stînga.
Dacă Romînia asta ar fi un om l-aş lua de guler şi l-aş lua la întrebări. Se pare că l-a foarte îndobitocit comunismul. Înainte de 23 august (Trăiască Partidul – Trăiască Romînia Socialistă) eram foarte buni prieteni cu francezii. Mă refer aici la perioada de dinainte de primul război mondial, şi la perioada interbelică. Perioada aia când Bucureştiul era Micul Paris şi se foloseau tot felul de franţuzisme. Adică romînul şi francezul au fost mereu buni prieteni că au temperament asemănător. La revoluţie (care după mine a fost jumătate revoluţie, jumătate LOVITURĂ DE STAT) intelectualii romîni, în mare parte ei, au spus un NU hotărât comunismului. Adică şi-au dat seama că Romînia are un alt drum de urmat. Dar şi-au luat ţeapă. Că pe ţăranul romîn l-a mâncat în cur (scuzaţi expresia) să-l voteze pe Ion. Si oameni buni, nu o dată, nici de două ori! De trei ori! Adică intelectualul iasă în stradă să spună nu comunismului şi ţăranul votează un comunist! Şi încă de 3 (trei) ori!!! Şi încă pe cel mai mare dintre ei!! Nu era mai limpede să ne căutam vechii prieteni, francezii adică, să le cerem ajutorul, sprijinul şi sfatul? Să cerem şi noi ajutorul celor care ştiau cum se face? Dar parcă ţara asta e o piază rea. Tot ce am încercat să copiem din lucrurile bune de la alţii la noi se strică. Democraţia, care trebuia să fie salvarea Romîniei, la noi a fost aia care a îngropat-o. Că s-a aplicat prost. Că nu trebuia lăsat ţăranul să voteze. Dar vorba aia, nici nea Nicu n-a murit… Că am avut ocazia să văd prin 2004 în casa unui bătrân portretul stimabilului Nicu pus frumos pe perete. Şi mai avea pusă şi aşa într-un colţ, în ramă, poza lu ăstalalt, a lu Ion adică…
Începe să devină amuzant. La noi nu se cumpăra cărţi, în Anglia poţi face avere dacă eşti scriitor. La noi fotbalul se face în bătaie de joc, la ei se câştigă milioane. Ei stau la 2 metri de terenul de joc, la noi după 2 rânduri de jandarmi. De ce ne mirăm cînd la noi a fi văzut cu o carte în mână e motiv de a fi batjocorit, a merge la biserică înseamnă a fi încuiat la cap?
Foarte mult din ceea ce este Romînia în momentul de faţă are de-a face cu muzica.
Foarte mult din ceea ce este Romînia în momentul de faţă are de-a face cu faptul ca am pus CULTURA la colţ.
Cel mai mult din ceea ce este Romînia în momentul de faţă are de-a face cu Mass-Media. (Pe asta am copiat-o cel mai prost)
Şi să zici că nu se face tot romînul nesimţit când e condus de nesimţiţi. Să zici că nu se duce Steaua de rîpă când e condusă de becali (pare rău dar numele ăsta nu-l ştiu scrie cu literă mare). Tot ce încearcă romînul să copieze se strică iremediabil. Dar când idolul tinerilor e unul care nici măcar nu ştie să vorbească corect, de ce mă mir? Când ţara e condusă de oameni cu 3 (trei) clase de ce să mai sper că totuşi se va schimba ceva? Nu rămîne decît să privesc înapoi şi să zîmbesc neîncrezător la afirmaţia că, Romînia a fost odată ca niciodată grînarul Europei.
Dar nici istoria nu-mi mai place. Că nu e ea aşa cum o ştim noi. În realitate lui Mihai Viteazul nu i-au tăiat ungurii capul. Mihai Viteazul trăieşte şi acum, pe undeva prin Venezuela…
Ce s-ar mai putea face pentru ţara asta? Vorba aia cu Ţepeş…
7 (şapte) regrete
1. Că nu mai stiu să găsesc circumstanţe atenuante atunci când cineva îmi greşeşte, cu voie sau fără voie. Că oamenii nu mi se mai par aşa de frumoşi cum îi vedeam până acum câţiva ani.
2. Că nu mai pot să consider iubirea ca fiind ceva ultim, absolut. Nici că ea e esenţa vieții şi condiţia restaurării fiinţei umane.
3. Că nu mai ştiu să scriu versuri.
4. Că trece timpul şi-l simt că trece degeaba, fără ca eu să realizez nimic care să conteze.
5. Că am acceptat atâta timp să fiu o povară pentru alţii când puterea de a ieşi la capăt cu toate cele ţinea numai şi numai de mine.
6. Că am avut curajul să mă joc cu inimile, sentimentele şi vieţilor altora când ştiam bine de la început cum se va sfârşi totul.
7. Că m-am născut în România, cu toate că asta nu e deloc vina mea. Sau că n-am plecat de aici când am avut ocazia din cauză că mai credeam că are să o ia pe drumul bun şi ţara asta.
Meet Dave – sau cum să râzi “sefe”
sau cum sa razi "sefe"
Că tot e vremea poveştilor cu pitici pe creieraş şi după cum se vede nu prea am în ultima vreme subiecte de scris, m-am gândit să fac un lucru util: să vă mai spun şi vouă ce filme faine am vazut, în special dintre cele Fantastice şi SF. Nu de alta dar sunt filme bune de care unii nu prea ştiu şi peste care eu am avut norocul să dau. Vreau să încep cu Meet Dave, o comedie science-fiction savuroasă cu Eddie Murphy în rolul principal. Prea multe nu vreau să vă zic despre film, decât că eu am râs cu lacrimi la el, că am avut răbdarea să-l văd de două ori şi să râd la fel de fiecare dată. Povestea e simplă. Un echipaj de pitici, venit de pe o planetă îndepărtată, ascuns într-o navă spaţială de formă și mărime umană, se aventurează spre Pământ în căutarea unui obiect ce aterizase acolo.
Filmul abundă de scene amuzante în care piticii, destul de rigizi, morocănoși și parcă ceva prea serioși încep să se molipsească de dragoste.
Dacă e seară și tocmai căutai un film fain care să te relaxeze și să te bine-dispună, recomand Meet Dave. Dacă consideri că ți-ai pierdut vremea la recomandarea mea, accept o înjurătură așa, bine spusă, într-un comentariu. Dacă în schimb îți place, să-ți fie de bine!
Pe data viitoare!
Aventuri cu Iamănene
Mă trezesc eu frătiuc într-o zi, asta se întâmpla anul trecut aşa prin toamnă, că-i musai să ajung de la Alba la Cluj. Şi zic mă trezesc că era taman ora la care un om normal se gândeşte să-şi aşeze masa şi trage ocheade cu subînţeles spre perniţă. E drept, nu se întunecase încă, aşa că varianta aia cu “ia-mă nene că-ţi platesc” părea la îndemână. Mâzgălesc un CJ pe foaie şi stau cu ea pe marginea drumului să-şi belească nenii şoferi ochii la ea. Rucsacu în spate, geanta jos, lângă picior. Se apropie un tir, semnalizează, trece la un centimentru de geanta mea şi opreşte. Eu mă trag în spate în ultimul moment, vai ouăle mele (din geantă) zic, apuc geana în grabă şi mă duc să văd, mă ia ori nu mă ia? Cică merge la Cluj, că mă ia, că mă urc, că bune toate. Închid uşa, omu’ pleacă, eu aşez geanta lângă scaun, ridic piciorul să-i fac loc şi ating preţioasa tapiţerie de pe uşa nenelui. “Vezi bă că-mi murdăreşti tapiţeria!!” Eu disperat, dau cu mâna să se ducă, nu se duce. “Las-o acu, zice, că opresc la Lukoil în Teiuş şi-o speli.” Mă uit la el, ridic a treia sprânceană, el nu mai zice nimic, eu iară. În spate în dormitor, că ştiţi cum au tirurile, mai e un tip, tinerel şi tare tăcut. În fine ajungem în Teiuş, opreşte omu la benzinărie, alimentează, spală parbrizul de cinci ori, în cele din urmă deschide uşa de la mine şi cu o cârpă şterge urma. “Ai noroc bă, zice, că nu te-am pus să speli toată cabina!”. Eu tac că deh, o fi avut o zi proastă nenea. Plecăm din nou la drum, de data asta cu gânduri de mai bine, şi mai departe. Prin Aiud, unui altuia i se sculase să meargă la Cluj, pe marginea drumului. Nenea şoferu, e conştient că are ditamai tiru’ şi-i poate lua pe toţi aşa că trage fericit pe dreapta să-l mai ia şi p’ăsta. Ghinion, zic. Tirurile au numa două locuri, adică ăla pe care stau eu şi ala pe care stă şoferu’. Nu-i bai îşi zice el, lui, apoi mie, “Haide, te descalţi şi te bagi şi tu acolo în spate în dormitor!” “Nu mă desculţ nene! Cel puţin n-ai vrea…” Şuieră omu’ printre dinţi ceva, eu mă fac că n-aud. “Nu-i bai! Staţi acolo cum vreţi. Eu am scaun…” Vine nenea ala de afară, ne înghesuim, pornim iar la drum când, hopa, întrebare. “Bă, tu ăsta din spate, cât ai zis că-mi dai până la Unirea?” “4 (patru) lei nene!” “Păi tu crezi mă, zice, că pe banii aia te duc până în Unirea? 10 (zece) lei sau te dau jos!!!” “Dă-mă jos!” (ăsta tinerel fără politeţuri, vădit ofticat) Nebunu’ trage pe dreapta, pe drum cu o singura banda pe sens, blochează circulaţia să-l dea pe ăsta jos. Trage copilu păpucii în talpe şi o ia la goană fără nici o vorbă. Mă uit lung după el, şi-mi doresc să fiu în locul lui. Zbang! Stai acolea şi taci, că numa ce-ncepu’! Continuăm drumu, discuţia într-o singură direcţie, ca şi drumu’. “Că ce nesimţiţi e tinerii în ziua de azi, că nici o vorbă frumoasă nu poate să spună unui domn(??) mai în vârstă.” Spune-ţi-aş eu una. Dar tac. Uneori Clujul ăsta e un loc foarte îndepărtat. Credeţi-mă pe cuvânt. Kilometru după kilometru, încerc să mă îndepărtez, să las timpul să treacă, să mă trezesc odată în Cluj, să pun piciorul pe asfalt. Visez cu privirea în gol, conversaţia nenilor trece pe lângă mine ca marfaru prin gară. Deodată se întunecă totul! O mână maaaaaaaaare, păroasă se apropie cu viteză, îmi dă una în piept şi mă aruncă pe spate, în patul ălă, în care deja stăteam pe jumătate. “STAI JOS CĂ-I POLIŢIE!!!!” Eu nemişcat, nu respir, mai mai să pun mâinile după cap, de parcă mă saltă mascaţii (hahaha!) “Bine nene, urlă dacă vrei, dar data viitoare nu mă mai atinge!!” Spre marea mea mirare, tace. Nici o problemă. Aproape mai încasez una după nici 10 minute, mă feresc în ultima clipă şi fac pariu că dacă m-ar fi filmat un profesionist, aş fi fost ca Neo în Matrics. Gata îmi zic, până aici, tataie. Îi arunc o privire de apucat şi încrucişez braţele pe piept. Să te vedem. Nenea se porneşte să ne povestească că ce aventuri a avut el pe şosea. Bagă mâna pe după scaun şi scoate o ditamai sabia ninja nene, de mi se ridică păru în cap! Mă şi văd ajuns în Cluj, în pungi de un kil… “Asta am luat-o în maşină că mai iau la ocazie şi unii nu vor să-mi dea cât le cer!”
În fine, să nu o mai lungesc. Ajungem în Cluj. Când? Cum? În cât timp? Nu stiu. Nenea celălat coborâse mai devereme. Eu singur cu nenea. Ajunge la semafor. “Eu o iau spre Zalău. Te las aici. 15 (cin’şpe) lei te costă.” Mă apucă dracii. Dacă mă taie, mă taie. “10 lei, zic, cel mult!!” Se hoalbă la mine cu ochii ieşiţi din cap. “15 lei, nene, e preţul la Dacos, liniştit, pe scaun, fără să stau înghesuit, fără pumni în piept, fără gălăgie. Pe lângă asta mai sunt şi student. Studenţii sunt saraci, nu ştii?” Asta nu poate să creadă. Scot 10 lei şi îi întind. Mă priveşte în ochi, îmi ia banii din mână, îmi ia şi portmoneul şi mai scoate din el ultimii 2 lei pe care îi aveam. Îmi iau portmoneul şi sar din cabină, o tai la pas mare spre casă. Din fericire pe propriile pricioare.
Pe data viitoare fraţilor! Poveste e adevărată, şi nici nu e singura. Pe cuvânt de cercetaş!
