cufărul cu vechituri

Despre timp, distanţe şi sentimente

S-ar fi putut să scriu totul ieri, mâine sau niciodată. Poate ar fi absurd să mă întreb de ce acum. Mi-ai spus că timpul nu contează, cu toate că nu rămânem aceiaşi ani la rând, şi că pe el, nu-l folosim decât ca o scuză pentru neputinţă. Şi poate da, un şir neîntrerupt de alb şi negru, cald şi rece, ud şi uscat, timpul nu e decât cea mai subtilă amăgire a unui iluzionist distrat. Şi ce ne mai rămâne atunci decât simpla clipă în care trăim, despre care ne amintim că e aceea iar nu alta, care rămâne pentru totdeauna însemnată, fie în culori calde, fie în unele dintre cele murdare? De ce atunci cuvintele se schimbă încă înainte de a fi rostite şi sentimentele încetează a mai fi aceleaşi mai ales atunci când le susţinem cu tărie? De ce poate mâine n-o să-mi mai pari la fel de frumoasă sau de ce când sunt lângă tine eşti tu, perfecta, iar în clipa următoare un robot monoton fără ţel şi înţeles? Distanţa nu e decât o amăgire; poate mai mare decât aceea a timpului. Sau poate amândouă sunt călăi nemiloşi, aducători de nenorocire peste orice străduinţă umană. De ce atunci să-ţi spun că te iubesc când acelaşi eu într-o zi s-ar putea să-ţi aduc regrete?
Presupun că mie nu-mi va fi bine lângă tine dar că totuşi tu ai nevoie de mine pentru a fi Omul, pentru a îngropa Copilul, ca să poţi fi ambele în fiecare zi. Nu-ţi spun că voi fi aici pentru tine. Poate mâine voi vrea să mă gândesc doar la sine, fără altruisme exagerate, fără grabă şi fără păreri de rău sau poate am să te iubesc cu tot ce sunt măcar vreme de o clipă. Lasă-mă să nu ştiu, lasă-mă pe mine, cel care vrea să ştie mereu dinainte, să fiu surprins.
Aici sunt confuz, sentimentele îmi sunt un amalgam de incertitudini şi-mi par toate la fel de inexplicabile precum acele feţe fixe şi acre ale călătorilor din metrou. Mă simt neputincios. La tine nu-i cald, dar când mă îmbrăţişezi şi-mi citeşti, iarna stă. La tine sunt treaz şi dorm, tac şi vorbesc în acelaşi timp, nu-mi e nici bine nici rău. La tine nu urasc, nu iubesc, la tine sunt Eu, cu mine, eşti Tu.

Apoi ai murit

Eu te plăceam. Când părul tău îşi fura culoarea din soare şi când noapte zâmbea senină îmbraţişată în buclele tale. Dar mai ales te plăceam când chemai ploaia să îţi spele aripile fragile şi nu mai puteai zbura până când curcubeul sclipea în explozii de culoare în privirea aceea ce mă îndemna să mă furişez printre flori şi să cânt. Ştiam că visez, ca sunt nebăgat în seamă şi prea puţin îndrăzneţ. Tu te scăldai cu rouă iar eu mă apropiam sfios şi îţi cântam îndelung, anonim. Mă răneai cu fiecare bataie de inima, iar cântecul se curma curând, tot mai încet, plăpând. Apoi am hotarat să-mi iau primăverile şi să fug. Tu ai rămas, cu toamnele tale pustii, şi nu ştiai de ce nu se mai aude cântecul ce te înflorea cu fiecare răsărit. Iarna ţi-a adus mai târziu nămeţile ei şi te îmbraca cu frig. Cădeai ofilită când am început să îţi cânt din nou iar tu îmi zâmbeai îmbujorată. “E prea târziu!” mi-ai spus, şi ai uitat să îţi ceri iertare. Apoi ai murit. Pentru totdeauna.

Caietul cu vorbe

Stau închis între patru versuri. Tăcerea absurdă, o furtună şchioapă de vânt, ciungă de ploi, îmi răsfoieşte caietul cu vorbe şi îl rugineşte. Am învăţat să nu mai ascult, să nu mai calculez sau să întreb dar tot mă tem. Frigul se strecoară printre rimele demodate, la fel ca mai demult, şi mă îngheaţă iar eu neputincios nu pot să îmi uit anotimpul. Tăcerea creşte în intensitate şi pot auzi păienjeni cum ţes pânze sofisicate, de jur împrejur, ca o simfonie nebună, surdă, învechindu-mi cuvintele, făcându-mă să mă simt inutil. Voi nu ştiţi, nu credeţi, nici nu citiţi decât vorbele unui talent prăfuit şi nebăgat în seamă. Închis între patru versuri, lumea e mică şi cenuşie, plină de umezeală, cuvinte mucegăite, rugină, şi muze nebune ce şoptesc inspiraţii bolnave. Pe ea am alungat-o demult dintre versurile mele, cu florile şi zâmbetele ei neghioabe, nehotărâte, ce-mi urâţeau lumea mea mică.

Iau caietul cu vorbe si poze şi întorc pagina. Îndepărtez rugina şi încep să scriu de la început, surd la muzele nebune, conştient ca tu eşti şi citeşti, ma înţelegi şi accepţi. Încep să scriu de la început. Lasă-mă să nu îti spun nimic…

Cum ar trebui să fi ca să…

Mã privesc în oglinda uitatã şi prăfuitã. Recunosc, n-am mai folosit-o de mult cãci mi se pãrea greşit sã mã vãd a doua oarã, încã într-o ipostazã aşa de falsã. Nu voiam sã îţi fac pe plac, ci doar sã aflu cum ţi-ar plãcea ţie sã fiu. A trebuit sã încerc mult, iar metoda prin care am reuşit e secretã. Desigur, rezultatele ar pãrea greu de înteles la început, mai ales pentru începãtori, şi imposibil de crezut pentru cei cu experienţã: draguţ şi amabil, dar suficient de dur încât sã nu par slab. Ar trebui sã fiu atât de amuzant încat sã râd la toate glumele tale, şi sã te fac sã zâmbeşti când eşti supãratã dar nu atât de mult încât sã te fac sã te simti confuzã. Sigur, umorul îşi are limitele sale aşa cã îmi ceri sã fiu serios, şi responsabil, pentru cã, vezi bine, ne stã o viaţã înainte, şi viaţa aşa cum e, nu-i place sã fie luatã în glumã. Gândirea, desigur trebuie să fie profundã, pentru cã te aştepţi sã fiu inteligent, dar sã nu încerc sã fac pe deşteptul cu tine pentru cã de la început ştiam cã nu are sã-mi meargã. Răbdarea ar trebui sã fie trãsãtura de bazã a caracterului meu, pentru ca eşti în stare de multe şi treci prin diferite stãri iar dacã eu nu te înteleg nu am avea cum sã ne înţelegem. Exteriorul trebuie sa fie impecabil. Cuceritor şi şarmant, însã nu sã atragã privirea altor fete, cãci deh, totul începe cu o privire. Pãrul, culoare ochilor, zâmbetul, hainele şi chiar strâmbãturile trebuie sã fie aşa cum îţi plac ţie. Sã nu-ţi cer sã te schimbi pentru mine deoarece “trebuie sã te iubesc aşa cum eşti”. Sã fiu romantic şi sã-ţi vorbesc frumos, nu trebuie amintit. Asta se subînţelege. Lista continuã, dar mã opresc aici pentru cã cititorii de bloguri nu sunt foarte rãbdãtori. Sigur, modestia (o altã caracteristicã obligatorie pentru mine) mã îndeamnã sã trag multe x-uri în dreptul listei şi sã strâmb nefericit din nas. Dar sã fiu atent ca strâmbatura sã fie aşa cum îţi place ţie. Eu nu sunt cum ai vrea tu. Sunt slab şi fricos. Nu sunt atât de amuzant încat sã nu plângi niciodata. Câteodata mã enervez, şi urma de amabilitate dispare de parcã nici n-a fost. Dar pot fi drãguţ când am nevoie de ceva. Neserios nu sunt, mai degrabã indiferent. Gândesc profund, e drept, dar altfel cum aş mai putea sã comentez meciurile de fotbal cu prietenii? Rãbdarea e punctul meu forte. Altfel nu vãd cum am putut sã te suport atâta timp. Cuceritor şi şarmant visez sã devin când voi fi mare, pânã atunci mã strãduiesc sã-mi fac o freza care sã-ţi placã. Zâmbesc foarte puţin. Sunt trist adesea iar ochii nu-mi au sclipirea pe care o vrei tu. Deh, sunt albaştrii, iar ţie nu-ţi place cerul. Sigur, nu sunt deloc genul tau şi tu esti mult diferită faţã de cum aş vrea eu sã te am. Dar lista mea despre “Cum ar trebui sã fii ca sã…” am rupt-o de mult în bucãţi. Eu te accept aşa cum eşti. Tu?

Cântec de adormit păpuşa

Peisajul devine din ce în ce mai dezolant. Clădiri în ruine, oameni ruginiţi, alergând duşi de spate, pe sub streşini sparte, îngrămădiţi sub umbrele ineficiente, sau sub pelerine jerpelite. În răstimpuri unii mai găsesc puteri să zâmbească, trecând pe langă mine, bătrâni şi uzaţi. Toţi ştiu câte ceva, toţi ar vrea să-mi vorbească. Totuşi privirile lor ma deprimă şi nu le aud cuvintele, oraşul lor cangrenat mă inspiră dar nu găsesc de făcut nimic, decât o tacere tâmpită, în semn de milă.

Copii desculţi şi murdari se agaţă de mine. Îmi cer bani sau bomboane. Caut ceva mărunţiş prin buzunar şi clinchetul metalului pe asfalt e ca o binecuvântare. Câteva femei ce aşteaptă un autobuz răblăgit întorc capul fără interes, privindu-mă searbăd. Un beţiv mă confundă şi printre aburi rău mirositori, bolboroseşte ceva indescifrabil şi cade într-un şanţ. Câţiva tineri palizi, osteniţi de prea multă muncă fumeaza într-o cârciumă, câţiva paşi mai încolo. Privesc în jur. „Iubeşte-ţi departele!” spun, privind peste umăr, către mine însumi. Lângă un perete dărâmat o fetiţă cântă, către un carucior şchiop încercând să-şi adoarmă păpuşa.

Cutia cu timp

Deschid cutia cu timp şi te caut. Pitită după atâtea sentimente vădit adânci, persoane şi umbre trecute, mai mai să nu te aud, să nu te găsesc. Privesc portative în urmă, când o altă toamnă, frumoasă ca aceasta te făcea să zâmbeşti. Dar nu pentru mine. Eu, prins în drame şi tragedii nesăbuite, ocoleam să te privesc când apăreai de nicăieri dar ochii-mi te căutau de parcă-şi pierduseră lumina când plecai şi eram singur. Te întrebam despre “eu şi ea” când întâmplător ne vedeam pe coridoarele lungi, oh, ce amintire placută, iar tu îmi surâdeai şi răspundeai întrebărilor de parcă un oracol neştiut de nimeni te-ar fi îndemnat.
Deschid cutia cu timp. Am lăsat atâtea să treacă pe lângă mine: cuvinte, îmbrăţişări, culori şi zâmbete, adevăruri şi respiraţii. Deschid cutia cu timp şi le caut dar mă trezesc singur printre clepsidre sparte, nisipuri risipite şi ceasuri mute, împietrite. Ce păianjeni am lăsat să-şi ţeasă în mine tristeţile în toţi aceşti ani, între binele şi răul meu, între zâmbete şi plâns, adevăr şi fals, credinţă şi refuz? Închid ochii şi tac. La cumpăna de drumuri, gol de curaj şi nădejdi, te aştept din trecut, să mă faci să zâmbesc.
Deschid cutia cu timp şi adorm…

Prima ploaie din Septembrie

De mult stau treaz caci greierii palavragesc toata noaptea. Ma straduiesc de multe anotimpuri sa adorm dar tot ii aud scartaind, infrigurati de apropierea toamnei. E Primul Septembrie deja, si picurii reci izbesc frunzele ce tot mai mult se apleaca sub povara asteniilor tarzii. Macar de-ar cadea odata putrezite sa nu le mai aud plansul cand picurii le fac sa tremure plapande. E prima noapte din Septembrie, vechi prieten, dar uitat si tacut, si prima lui ploaie.
“E nedrept!” soptesc greierii iar eu enervat le dau dreptate. N-ar fi trebuit sa ploua azi, dar prietenii stiu sa planga impreuna. Ploua, dar maine soarele-mi va usuca obrazul ud, iar noi vom rade impreuna. Maine nu vom mai stii ca amandoi plangeam din aceiasi nenorocire. Vom zburda prin noroaiele zvantate de brizele calde ale acestui anotimp tacut si ne vom tine de maini. Imi va zambi din primavara aceea uitata si ma va iubi. Da, ma va iubi pentru ca afara e senin, pentru ca fluturii ii vor face ocheade cu subinteles.
Răpăitul ploii in geam, fulgere si tunete barbare, greierii ce s-au pornit sa-mi cante lugubru, ma salta din vis, ma silesc la insomnie. Caut prin colturi de gand un ceas, precizia clepsidrei, apoi constat amar: “E Septembrie, e luna mea de visare…”
Greierii scartaie nepasatori: “Visatorul…”

Lumea ta, oraşul tău

Ma trezesc coplesit de vise si dintr-o data noaptea mi se pare mai senina. E prea devreme ca sa fie dimineata asa ca intind mana sa pun iar plapuma moale pe mine dar mana imi prinde asfaltul, il rasuceste si rastoarna cateva borduri. Trecatorii, toti cu umbrele sparte, imi striga ca le-am sifonat trotuarul iar eu cu palmele incerc sa indrept ce-am stricat. Deodata trecatorii se zgaiesc la mine, ma inconjoara din toate partile, ma ameninta cu umbrelele si-mi spun ca din cauza mea o sa ploua. Fetele li-s ascunse sub jobenurile negre, si nu-mi dau seama de-s barbati sau femei. Dintr-o data, unul inalt, cu o umbrela uriasa isi face loc printre cei mici ce se dau la o parte si i se inchina. Intinde o mana inmanusata si-mi cere sa ma ridic. De dupa masca cu zambetul incremenit imi cere socoteala, inchide umbrela si se apuca sa ma inghionteasca. Un tunet, doua tunete, apoi incepe sa ploua iar trecatorii dispar sub umbrelele sparte. Uriasul inca ma fixeaza cu privirea, inca zambeste incremenit. Cu mana isi indeparteaza masca si apoi o vad plangand, cerandu-si iertare. Ma cheama sa ne plimbam prin ploaie. Eu ma ridic, ii fur umbrela din mana si o iau la fuga. Nu iubito! Eu vreau sa te iubesc, nu sa fiu captiv in lumea ta, in orasul tau…

De-a v-aţi ascunselea

Candva te priveam printre simtiri subiective si te credeam fericita. Te priveam zambind, cand jucam acel “de-a v-ati ascunselea sentimental” , cu tine ascunzandu-te dupa motivul amuzant de a nu mai privi dincolo de iubirea pentru celalalt, cu mine numarand batai fricoase ale propriei inimi, asteptand sa te gasesc, vazandu-te unde nu erai, strigandu-te speriat ca nu te voi mai gasi niciodata. Te ascunsesesi departe, in propria durere, plangand, in singurul loc unde stiai ca nu te voi gasi, iar eu inca mai credeam ca zambesti, ca esti fericita cand altul imi plagia inaintea-ti sentimentele. Ma simteam implinit, ca renuntarea mea ti-a adus culoare, ca locul de langa curcubeu unde ai fugit e refugiul unde nu te va tulbura nimic. Am numarat cuvinte, lacrimi, si inca nu stiam sa te caut. Apoi ploaia, si mai tarziu frigul iernii m-au santajat sa nu te mai cunosc. Rataceam cu mintea goala, printre nametii inghetati si aiuram. De atunci au trecut primaveri, cand visam ca-ti stau cu capul in poala si-mi canti si nu stiam cine esti. Tu inca te ascundeai, departe, trudita de sentimente nedefinite si numarai picurii de ploaie, intrebandu-te pe cine sa iubesti, cautand in mii de priviri licarul acela ca mii de aurore ce va aprinde speranta si in ochii tai. Sufereai cumplit iar eu credeam ca esti fericita si incetasem de mult sa te mai strig. Apoi am ajuns si eu sa ma uit in spatele durerii, dar tu plecasesi de mult de acolo, zambind, dar amar, spunandu-ti ca nu vei mai fi invinsa vreodata. Eu nu mai stiam cine esti, te schimbasesi intr-atat ca nu te-am recunoscut cand treceai pe langa mine purtand vesmantul falnic al neincrederii.Ma priveai dispretuitoare, cu ochii de gheata, pe mine, bietul copil ce-ntreba de nu ai vazut o fetita. Mi-ai raspuns ca nu te mai joci cu papusi din copilarie, ai zambit, si-ai plecat, cautandu-l pe el, dar ai cazut curand zdrobita de durere. Asa te-am gasit dupa vremi, cu inima rupta, cu firmituri in palme, si privirea ratacita, ranita de suferinte ce nu le meritai. Si-acum, iubito, se-apropie Septembrie, iti stau in fata zambind anonim si iti cer: el n-a reusit, lasa-ma pe mine sa te fac fericita!